Îmi aduc aminte o scenă din copilărie, în care stăteam în clasă, în bancă, iar în timpul unor ore îmi imaginam că ar putea exista un televizor mic și portabil, pe care să-l pot așeza pe bancă și să urmăresc show-urile mele preferate de desene animate. Pe vremea aceea aveam un ceas electronic, pe care îl puneam pe bancă, simulând acel mic televizor din viitor.
Peste 20 de ani, acel televizor chiar și-a făcut apariția, fiind acum disponibil oricui și oriunde, sub forma unui telefon mobil. În schimb, în mod ironic, au dispărut acele show-uri de desene animate care, la vremea aceea, mi se păreau „timeless”. Unele fuseseră create cu mult timp înainte — chiar în anii 1930 — având deja aproape 60 de ani, și totuși erau încă relevante atunci când le urmăream eu, în anii ’90. Au rezistat peste jumătate de secol, pentru ca, în final, să dispară în mai puțin de zece ani. Tehnologia a evoluat, dar conținutul care ne-a format a fost lăsat în urmă.
Aceasta este doar una dintre ironiile pe care le întâlnim zilnic, atât în viața noastră de zi cu zi, cât și în natură. Progresul nu urmează întotdeauna o linie dreaptă, iar ceea ce pare durabil la un moment dat poate deveni fragil într-un interval surprinzător de scurt. Ironia pare, astfel, la fel de naturală precum ploaia: inevitabilă și ciclică.
Tehnologia, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o, a sprijinit omenirea într-un mod continuu și susținut — de la descoperirea focului și crearea uneltelor primitive, până la revoluția industrială și, mai recent, la era comunicațiilor digitale. Spre deosebire de evoluția naturală, care are un ritm lent și adaptiv, evoluția tehnologică este accelerată, discontinuă și adesea disruptivă. Ea nu așteaptă ca societatea să se adapteze; pur și simplu merge mai departe.
Inteligența artificială este un exemplu relevant. Conceptul de mașini cu conștiință, capabile să gândească, a fost anticipat de mai bine de un secol, dar realitatea actuală arată ceva diferit: sisteme extrem de eficiente, capabile să execute sarcini complexe, dar fără a înțelege cu adevărat sensul acestora. Avem capacitatea de a face mai mult, mai repede și mai precis ca niciodată, și totuși acest lucru nu pare suficient. Apare constant nevoia de „mai mult”: mai multă putere de calcul, mai multă automatizare, mai multă viteză.
De aici se conturează o întrebare esențială: ne dorim, oare, prea mult? Sau, mai exact, ne-am obișnuit cu ideea că progresul trebuie să fie permanent accelerat? Este greu de imaginat că ne-am putea întoarce la stilul de viață al generațiilor anterioare. După această „întâlnire” cu tehnologiile avansate, revenirea pare nu doar improbabilă, ci aproape imposibilă.
„Ce nu te distruge te face mai puternic” este un proverb care a traversat milenii fără a-și pierde relevanța. Spre deosebire de tehnologiile pe care le dezvoltăm, el nu a avut nevoie de actualizări, optimizări sau versiuni noi. Poate că adevărata întrebare nu este cât de rapid putem avansa, ci cât de bine putem integra acest avans în viața noastră.
În final, provocarea nu mai este una tehnologică, ci umană. Nu dacă putem construi sisteme mai inteligente, ci dacă putem rămâne noi suficient de lucizi pentru a decide ce merită construit. Pentru că, în ritmul actual, riscul nu este să fim depășiți de mașini, ci să uităm de ce le-am creat în primul rând.
Cu bine,
Editor-In-Chief
Ciprian Rotaru