În proiectarea infrastructurilor critice aeroportuare, performanța reală a unui sistem de manipulare a bagajelor nu depinde doar de viteza teoretică a transportoarelor, ci de capacitatea întregii arhitecturi de a menține un flux predictibil în condiții reale de exploatare. Pentru proiectul recent implementat de IESYS la Aeroportul Internațional Craiova, soluția de Baggage Handling System (BHS) a fost dezvoltată prin abordarea integrată a întregului proces, de la check-in până la sortare și încărcare. Arhitectura proiectului combină transportul automatizat al bagajelor cu echipamentele de screening, identificarea prin tracking în timp real, controlul centralizat SCADA și redundanța rutelor de transport. Prin simulări prealabile ale scenariilor de trafic și prin alocarea flexibilă a capacităților de procesare, sistemul BHS de la Aeroportul Craiova asigură trasabilitatea continuă a fluxurilor și permite extinderi modulare ulterioare fără reproiectarea întregii infrastructuri.
Cum contribuie produsele sau soluțiile dumneavoastră la creșterea eficienței operaționale pentru clienți sau utilizatorii finali?
Una dintre cele mai frecvente greșeli atunci când vorbim despre eficiență este să o măsurăm la nivelul unui singur echipament. În infrastructurile complexe, performanța reală depinde de modul în care întregul sistem este proiectat și de cât de bine poate susține fluxul real în exploatare.
Într-un aeroport, de exemplu, performanța unui Baggage Handling System nu înseamnă doar să transportăm mai multe bagaje într-un timp mai scurt. Un sistem performant trebuie să păstreze un flux predictibil atunci când volumele cresc, apar variații de trafic sau anumite componente devin indisponibile.
Pornim de la cerințele operaționale ale aeroportului și analizăm modul în care bagajele circulă prin sistem, de la check-in până la sortare și livrarea către zborul aferent. Pe baza acestora, dimensionăm transportoarele, stabilim rutele de transport și integrăm echipamentele de screening și sistemele de control, astfel încât toate componentele să funcționeze coordonat, iar fluxul de bagaje să se desfășoare fără blocaje.
Una dintre deciziile importante în proiectare este identificarea din timp a punctelor în care sistemul poate fi limitat. O capacitate mai mare într-o anumită zonă nu aduce un câștig real dacă limita se află în etapa următoare a fluxului.
Din același motiv, redundanța, rutele alternative, tracking-ul și controlul centralizat nu sunt funcții pe care le adăugăm separat. Ele fac parte din arhitectura prin care sistemul trebuie să rămână disponibil, controlabil și predictibil în exploatare.
În final, eficiența operațională se măsoară prin performanța pe care sistemul o poate susține predictibil și prin vizibilitatea pe care o oferă operatorului pentru a identifica și gestiona o problemă înainte ca aceasta să afecteze întregul flux.
Care sunt tehnologiile cheie sau principiile de proiectare care au îmbunătățit cel mai mult eficiența ultimei generații de produse?
Cele mai importante progrese nu vin neapărat din echipamente mai rapide, ci din capacitatea de a înțelege, testa și controla sistemul ca întreg. Sistemele de control mai performante, tracking-ul în timp real, automatizările mai complexe și integrarea cu echipamentele de screening ne oferă astăzi mult mai multă vizibilitate asupra modului în care funcționează un Baggage Handling System.
Totuși, tehnologia nu rezolvă singură problema performanței. Arhitectura trebuie să fie corectă de la început.
Când dimensionăm un BHS, ne uităm la modul în care se distribuie fluxurile, unde se întâlnesc traseele, ce capacitate are zona de screening și ce se întâmplă atunci când o rută sau un echipament nu mai este disponibil.
Simularea este deosebit de importantă din acest punct de vedere. Putem testa diferite scenarii și putem identifica limitele arhitecturii înainte de implementare. Este mult mai simplu să modifici o soluție într-un model decât după ce întregul sistem a fost instalat.
Redundanța, modularitatea și scalabilitatea pornesc din aceeași logică. Un BHS nu trebuie proiectat doar pentru volumul de trafic de la punerea în funcțiune. Trebuie să existe suficientă flexibilitate pentru extinderi, modificări operaționale și tehnologii care vor apărea ulterior.
În final, tehnologia are valoare doar dacă este aleasă și integrată astfel încât să susțină cerințele reale ale operațiunii pe termen lung.
Cum definiți și măsurați „eficiența” în cadrul organizației sau al portofoliului dvs. de produse?
Pentru noi, întrebarea relevantă nu este care este capacitatea maximă declarată a unui echipament, ci ce performanță poate susține întregul sistem, predictibil, în condiții reale de operare.
Eficiența nu poate fi redusă la un singur indicator. În funcție de sistem, poate însemna capacitate, timp de procesare, disponibilitate, acuratețe, consum de resurse sau capacitatea de a-și menține performanța atunci când condițiile de operare se schimbă.
Într-un BHS, de exemplu, un conveyor poate avea o anumită capacitate teoretică, dar întrebarea importantă este ce capacitate poate susține întregul flux în perioadele de vârf și în condițiile reale de exploatare.
Aceasta este diferența dintre performanța nominală și performanța operațională. Prima poate fi demonstrată într-un scenariu controlat. A doua este cea pe care aeroportul trebuie să se poată baza zi de zi.
De aceea, folosim datele din sistemele de control și monitorizare pentru a compara ceea ce am prevăzut în proiectare cu ceea ce se întâmplă efectiv în exploatare. Abaterile ne arată unde există limitări, unde apar dezechilibre și unde poate fi necesară o intervenție.
În esență, ne interesează mai puțin valoarea maximă pe care o poate atinge un sistem și mai mult performanța pe care o poate susține constant și predictibil.
În ce mod a influențat digitalizarea (IoT, analiza datelor, inteligența artificială etc.) abordarea dvs. privind îmbunătățirea eficienței?
Digitalizarea începe înainte de AI. Înainte să putem vorbi despre diagnosticare inteligentă, mentenanță predictivă sau optimizare, avem nevoie de un sistem care poate fi monitorizat, măsurat și înțeles.
Cea mai importantă schimbare adusă de digitalizare este vizibilitatea asupra comportamentului real al sistemului. Într-un sistem complex, nu este suficient să știm că funcționează; trebuie să putem înțelege cum funcționează, unde apar abateri și ce efect au acestea asupra întregului proces.
SCADA, tracking-ul, monitorizarea echipamentelor și datele colectate în exploatare ne permit să urmărim distribuția fluxurilor, timpii de procesare, gradul de utilizare al echipamentelor și apariția unor deviații față de comportamentul așteptat.
Un avantaj important este că putem confrunta ipotezele de proiectare cu realitatea din exploatare. Un sistem poate fi dimensionat corect pentru scenariile definite inițial, dar datele reale pot arăta alte tipare de utilizare, concentrarea fluxurilor într-o anumită zonă sau solicitări pe care scenariile inițiale nu le-au anticipat.
În ceea ce privește AI, abordarea noastră este pragmatică. Nu îl vedem ca pe un înlocuitor pentru inginerie, ci ca pe un instrument care poate extinde ceea ce putem analiza și anticipa. AI poate avea un rol în diagnosticare, identificarea unor tipare de comportament, mentenanță predictivă sau optimizarea anumitor parametri, dar numai dacă există date suficiente și o arhitectură care permite utilizarea lor în mod controlat.
Un algoritm nu poate compensa o arhitectură greșită și nici date nerelevante sau colectate incorect. De aceea, fundamentul rămâne proiectarea unui sistem care poate fi monitorizat, măsurat și înțeles.
Puteți menționa un proiect recent sau un studiu de caz în care creșterea eficienței a dus la beneficii semnificative în performanță sau sustenabilitate?
Un exemplu relevant este sistemul de Baggage Handling System livrat pentru Aeroportul Internațional Craiova. În acest proiect, eficiența a fost tratată la nivelul întregului flux, nu prin optimizarea unei singure componente. Soluția integrează transportul automatizat al bagajelor cu procesele de screening, identificarea și tracking-ul bagajelor, precum și monitorizarea și controlul centralizat al sistemului.
Din punct de vedere operațional, această abordare oferă un flux mai bine coordonat, trasabilitate și o imagine clară asupra comportamentului sistemului în exploatare.
Un aspect important a fost și modul în care a fost gândită arhitectura. Sistemul nu trebuia să răspundă doar cerințelor de la momentul implementării, ci să permită dezvoltări și integrări ulterioare fără ca fiecare modificare să impună reproiectarea întregii soluții.
Acesta este unul dintre criteriile importante atunci când evaluam o soluție de infrastructură: nu doar ce performanță livrează la punerea în funcțiune, ci cât de bine poate fi controlată, urmărită și dezvoltată ulterior. Într-un proiect cu un ciclu de viață lung, această capacitate de evoluție este parte din performanță, nu un beneficiu secundar.
Cum reușiți să echilibrați îmbunătățirile de eficiență cu alte priorități, precum fiabilitatea, calitatea sau impactul asupra mediului?
Într-un sistem complex, eficiența nu poate fi evaluată separat de fiabilitate, siguranță sau costul de operare. O soluție nu este cu adevărat eficientă dacă obține o performanță mai bună într-o zonă, dar creează o limitare sau un risc în alta.
De aceea, în proiectare analizăm efectul fiecărei decizii asupra întregii arhitecturi. Într-un BHS, de exemplu, creșterea vitezei de transport nu înseamnă automat o creștere a capacității sistemului. Dacă zona de screening devine punctul de limitare al fluxului, capacitatea suplimentară a transportoarelor nu produce rezultatul așteptat.
În același timp, trebuie să păstrăm suficientă redundanță pentru ca indisponibilitatea unui echipament să nu afecteze întregul flux și să permitem intervenții de mentenanță fără un impact disproporționat asupra operațiunii.
Aceeași logică se aplică și sustenabilității. Pentru infrastructuri cu durată lungă de exploatare, înlocuirea completă nu trebuie să fie automat soluția implicită. Dacă o parte din infrastructura existentă poate fi păstrată, modernizată și integrată într-o arhitectură nouă, aceasta poate fi atât o decizie tehnică eficientă, cât și una mai sustenabilă.
Performanța, fiabilitatea, mentenanța și posibilitatea de dezvoltare ulterioară trebuie analizate împreună. O decizie bună de proiectare este una care rămâne corectă și după ce sistemul intră efectiv în exploatare.
Cum influențează colaborarea cu furnizorii și partenerii tehnologici performanța soluției finale?
Într-un proiect complex, performanța sistemului nu rezultă din performanța individuală a fiecărui furnizor. Rezultă din modul în care tehnologiile lor sunt integrate într-o singură arhitectură.
Rolul integratorului este tocmai acesta: să înțeleagă ce poate face fiecare componentă, care îi sunt limitele și cum se va comporta în relație cu celelalte subsisteme.
Într-un BHS putem avea echipamente de transport, screening, identificare și control provenite de la furnizori diferiți. Faptul că fiecare componentă este performantă în propria zonă nu garantează că sistemul final va funcționa la același nivel.
Interfețele dintre echipamente, protocoalele de comunicare, schimbul de informații și logica de control trebuie definite și validate ca parte a aceleiași soluții. De aceea, colaborarea cu furnizorii începe pentru noi din etapa de proiectare, nu în momentul instalării.
La fel de importantă este colaborarea în commissioning, diagnosticare și mentenanță. Într-un sistem care trebuie să funcționeze pe termen lung, accesul la expertiza tehnologică și capacitatea de a gestiona evoluția componentelor sunt criterii de proiectare.
Într-un sistem integrat, nu este suficient ca fiecare componentă să funcționeze corect. Trebuie să funcționeze corect împreună. Acolo se vede, în final, calitatea integrării.
Cum vă asigurați că îmbunătățirile de eficiență sunt menținute pe tot parcursul ciclului de viață al produselor sau soluțiilor dvs.?
În infrastructură, performanța nu se validează doar în ziua punerii în funcțiune. Un sistem poate funcționa foarte bine la început și poate deveni, în timp, dificil de operat, întreținut sau modernizat dacă aceste aspecte nu au fost luate în calcul încă din proiectare.
Când proiectăm un BHS, nu ne uităm doar la cerințele operaționale de la momentul implementării. Ne uităm și la modul în care sistemul va fi exploatat, întreținut și dezvoltat ulterior. Asta influențează direct arhitectura de control, alegerea tehnologiilor, modularitatea și modul în care definim interfețele dintre subsisteme.
Este important pentru că durata de exploatare a unui BHS este semnificativ mai mare decât ciclul de viață al unora dintre tehnologiile pe care le integrează. Sistemele de control, identificarea, screening-ul sau alte componente pot evolua în ritmuri diferite, iar arhitectura trebuie să poată absorbi aceste schimbări.
Nu putem proiecta astfel încât fiecare schimbare de tehnologie să însemne o reproiectare a întregului sistem. Trebuie să putem înlocui, integra sau moderniza componente fără să afectăm inutil ceea ce funcționează deja.
La fel de importantă este monitorizarea în exploatare. Datele reale ne arată cum se comportă sistemul și unde apar abateri față de performanța așteptată. În timp, aceste informații devin esențiale pentru deciziile de mentenanță, optimizare și dezvoltare.
Pentru mine, un sistem este bine proiectat atunci când poate răspunde nu doar cerințelor pentru care a fost construit, ci și schimbărilor care apar pe parcursul exploatării.
Ce provocări întâmpinați atunci când implementați inovații axate pe eficiență în industria dvs.?
Una dintre cele mai mari provocări este că, în infrastructura critică, nu putem opri un sistem de fiecare dată când vrem să introducem o tehnologie nouă. Inovația trebuie integrată în timp ce operațiunea continuă.
Acest lucru este cu atât mai important în cazul modernizării sistemelor existente. Nu pornim de la o arhitectură nouă, ci de la infrastructură deja instalată, tehnologii din generații diferite și interfețe care trebuie păstrate.
Într-un BHS, evaluarea unei tehnologii trebuie să meargă dincolo de echipamentul propriu-zis. Ne interesează compatibilitatea cu arhitectura existentă, integrarea cu sistemul de control, impactul asupra fluxului, cerințele de mentenanță, disponibilitatea componentelor și modul în care tehnologia poate fi gestionată pe termen lung.
O tehnologie poate performa foarte bine într-un test controlat și să nu fie potrivită pentru exploatarea reală dacă introduce dependențe, limite sau condiții de operare greu de gestionat.
De aceea, faptul că o tehnologie este mai nouă sau oferă performanțe mai bune la nivelul unei componente nu înseamnă automat că este alegerea potrivită. Ne interesează ce problemă rezolvă, ce schimbă în arhitectură și dacă beneficiul poate fi confirmat în condiții reale de operare.
În infrastructura critică, nou nu înseamnă automat mai bun. Tehnologia are valoare atunci când îmbunătățește sistemul fără să-i compromită fiabilitatea, controlul sau capacitatea de evoluție.
Privind spre viitor, care tehnologii emergente sau tendințe credeți că vor deschide cele mai mari oportunități pentru noi niveluri de eficiență?
Cred că următorul nivel de eficiență nu va veni dintr-o singură tehnologie, ci din capacitatea sistemelor de a evolua.
Ciclurile de viață ale tehnologiilor sunt din ce în ce mai scurte, în timp ce infrastructura pe care o deservesc trebuie să rămână operațională mult mai mult timp. Din acest motiv, arhitecturile deschise, modulare și bine definite vor deveni din ce în ce mai importante.
Simularea și modelele digitale vor avea, de asemenea, un rol important. În proiectele complexe, posibilitatea de a testa scenarii înainte de implementare și de a compara ulterior comportamentul real cu modelul proiectat ne permite să luăm decizii mai bine fundamentate.
În BHS, combinația dintre datele reale de exploatare și modelele de simulare poate ajuta la identificarea limitelor de capacitate, anticiparea unor probleme și evaluarea impactului unei modificări înainte ca aceasta să fie implementată în sistemul real.
Vom vedea probabil și mai multă automatizare în diagnosticare, mentenanță predictivă și optimizarea parametrilor de funcționare. Dar nu cred că obiectivul trebuie să fie automatizarea cu orice preț. Obiectivul este să construim sisteme care pot înțelege mai bine ce se întâmplă în exploatare, pot anticipa schimbările și pot permite operatorilor și inginerilor să ia decizii mai bune.